Tramvaiul

Era o zi senina de iarna cu soarele pe cer.Soarele topea usor gheata de pe jos si totul se tranforma in apa si se creaza mult noroi.Doar el,tramvaiul cel cu viata vesnica care circula tot timpul,pe ploaie,zapada,frig,vant si ger,care nu se strica doar odata la cateva luni sau cativa ani.

Mergeam duminica trecuta cu tramvaiul pana undeva si stateam si ma gandeam in gandul meu,chiar daca este o masinarie care circula si duce oameni dintr-o parte in alta a orasul,este o masinarie cu suflet…chiar daca noi nu ne gandim la acest lucru pentru ca e o simpla masinarie..totusi are suflet si are un scop anume in aceasta lume rea.Ganditi-va la aceasta fraza:Dumnezeu nu pune un lucru la intamplare un lucru,toate au un scop in viata si zilele noastre.

Nu stiu ce ve-ti inteleg voi din aceasta postare pe care o scriu dar eu asa am simtit sa scriu.Cand eram mai mica si ascultam cand batea vantul afara,bunica mea imi spunea tot timpul:si vantul se loveste de copaci,de acoperisurile caselor si de tot felul de obiecte si masini care stau pe strada.{M-am cam abatut de la subiect cu vantul dar voi continua cu tramvaiul vietilor noastre.}

Deci,prin urmare,dupa parerea mea,acest tramvai din zilele noastre are si el acel “suflet” ca si noi,oamenii care cateodata se mai strica,se stinge,devine suparat,amarat si satul de viata dar tot timpul exista cineva care sa ne readuca la viata si la fericire sufletul.Tramvaiele sunt ca oamenii:au si ei suflet ca si noi,au nevoie de cineva care sa-I aduca la realitate si sa-I “repare” de vreo boala interioara.:).

Mada